Aladin este un băiat sărac care locuiește într-un oraș mare, împreună cu mama lui. Într-o zi, un om rău îl păcălește pe Aladin și îl trimite într-o peșteră adâncă. Acolo, Aladin găsește o lampă veche.
Când freacă lampa, apare un spirit puternic. Spiritul poate îndeplini orice dorință. Cu ajutorul lămpii, Aladin devine bogat și își schimbă viața. El se îndrăgostește de o prințesă și se căsătorește cu ea.
Omul rău încearcă să fure lampa, dar Aladin este inteligent și curajos. La final, el câștigă lupta, își salvează familia și trăiește fericit alături de soția lui.
Acum eram mai bine și eram nerăbdător să mă întorc la Edinburgh. Totuși, aveam foarte puțini bani și trebuia să ne mișcăm repede. Cu greu am trecut râul Forth, dar Alan a găsit o barcă ce ne-a dus până la Queensferry. Dimineața, m-am despărțit de el și am plecat să-l caut pe avocatul Rankeillor, singurul care mă putea ajuta cu moștenirea mea și cu povestea răpirii pe corabia Covenant. Trebuia să ne întâlnim seara din nou.
La Queensferry eram plin de îndoieli, dar în final am găsit casa avocatului chiar în momentul când ieșea pe ușă. Când i-am spus numele meu, a fost foarte surprins. În casa lui, i-am povestit totul: despre tata, unchiul meu Ebenezer și planul de a mă trimite ca sclav în America. El mi-a explicat că tatăl meu și unchiul meu se certaseră pentru aceeași femeie și, în final, unul primise casa, iar celălalt femeia — o alegere nefericită pentru toți.
Domnul Rankeillor a spus că, după lege, moștenirea îmi aparține, dar că unchiul meu va încerca să mă oprească. Trebuia să demonstrăm că el plătise pentru răpirea mea. Am făcut un plan împreună, iar avocatul a fost de acord.
Seara, am mers la Casa Shaws cu Alan. Eu și avocatul ne-am ascuns, iar Alan a vorbit cu unchiul meu, spunându-i că poate „scăpa” de mine pentru bani. Unchiul, panicat, a recunoscut că îi plătise căpitanului Hoseason douăzeci de lire pentru a mă răpi. În acel moment, avocatul a ieșit și l-a obligat să admită totul.
Așa am primit, în sfârșit, Casa Shaws și drepturile mele. Era momentul ca Alan să plece spre Franța. Am mers o vreme în tăcere, amândoi triști. I-am dat câțiva bani ca să poată continua drumul. Apoi ne-am îmbrățișat și ne-am spus adio. El a plecat, iar eu m-am întors spre noua mea viață, știind că prietenia noastră fusese cea mai mare avere din toată aventura.
Eram confuz și speriat; totul se întâmpla prea repede. Soldații urcau dealul după mine când o voce m-a strigat. Am fugit imediat către copaci. Acolo l-am găsit pe Alan, care m-a făcut să alerg alături de el dincolo de munte. Ne-am oprit doar pentru scurt timp, ascunși printre copaci. Eu abia puteam să-l privesc, am văzut cum Red Fox a fost împușcat și știam că Alan îl ura. M-am întrebat dacă el era vinovat. Nu am vrut să stau cu el și i-am spus că vreau să ne despărțim.
Alan mi-a explicat că nu el a tras. Apoi mi-a spus ceva care m-a speriat: dacă eram prins, soldații aveau nevoie de un vinovat și acela puteam fi eu. El era deja un dezertor, eu eram doar un băiat „străin” prins lângă locul crimei. Am înțeles că singura mea șansă era să fug cu el.
Așa că am pornit la drum. Noaptea era întunecoasă și am mers ore întregi până când am găsit un loc sigur între două stânci. Dimineața, Alan m-a trezit. De pe stâncă am văzut o vale plină de soldați. Alan a decis să așteptăm până seara ca să încercăm să trecem nevăzuți, dar căldura ne-a slăbit și, fără apă, am fost nevoiți să ne mișcăm.
Cu grijă, am ocolit soldații și am găsit un izvor unde ne-am spălat și am băut apă. Zile întregi am continuat să călătorim așa, obosiți, flămânzi, mereu ascunși. În cele din urmă, m-am îmbolnăvit și nu am mai putut merge. Alan a găsit o casă unde oamenii îl cunoșteau și m-au primit. Un doctor m-a îngrijit, iar Alan a rămas pe aproape, ascunzându-se în pădure ziua și venind noaptea să mă vadă. După aproape o lună, m-am refăcut și am putut continua împreună drumul spre Edinburgh.
Pe insulă nu era nimic: nici case, nici lumini, doar pământ gol. Eram epuizat, dar fericit că trăiesc. Nu știam dacă ceilalți au supraviețuit. Dimineața, am urcat pe un deal și am privit marea. Nu se vedea niciun vas și mi-am dat seama că sunt pe o insulă mică, nelocuită, separată de continent. Eram complet singur, fără mâncare, fără apă și fără experiență. Am găsit doar scoici pe stânci, care uneori mă îmbolnăveau, dar erau singura hrană.
Zilele treceau greu. Odată, am văzut o barcă cu pescari, dar au râs și au plecat. M-am prăbușit pe pământ și am plâns, convins că voi muri acolo. Totuși, a doua zi, soarele și o masă care nu m-a îmbolnăvit mi-au dat speranță. Când am văzut din nou o barcă, am alergat spre plajă. Pescarii aveau cu ei un bărbat care a strigat un cuvânt pe care l-am înțeles: „reflux”. Atunci am realizat că insula era legată de uscat când apa era la un nivel scăzut. Am fugit spre partea opusă și am văzut că pot merge pe jos spre continent. Timp de zile întregi fusesem aproape prizonier, fără să știu.
Ajuns pe continent, am întrebat un bătrân despre Alan și mi-a spus că trebuie să merg spre Appin. Am început să călătoresc prin țară, un loc cu munți înalți, cer întunecat și oameni foarte săraci, dar amabili. După mai multe zile, am ajuns în Appin. Acolo am văzut soldați englezi patrulând zona și m-am temut pentru Alan. M-am întrebat dacă fac bine că îl caut.
În timp ce mă gândeam la asta, am auzit cai. Au apărut patru bărbați: un ofițer, un avocat, un servitor și un bărbat cu păr roșu pe care l-am recunoscut imediat — era Red Fox, omul pe care Alan îl ura. Când s-au apropiat, m-am prefăcut calm, dar eram hotărât: trebuia să-l găsesc pe Alan.
O clipă mai târziu, un foc de armă a răsunat de pe deal, iar Red Fox a căzut la pământ. A murit în brațele avocatului. Am început să alerg după criminal și l-am zărit în fața mea, purtând o haină neagră și o pușcă mare. Soldații englezi au ajuns acolo, iar avocatul a strigat că eu sunt complice și să fiu prins. În câteva secunde, am devenit suspectul crimei, fără să fi făcut nimic.
Eu și Alan, bărbatul cu care am luptat, am luat micul dejun foarte devreme, dar eu nu aveam poftă de mâncare. Podeaua era încă plină de cioburi și sânge după lupta din noaptea trecută. Totuși, aveam un avantaj: toată mâncarea și băutura se aflau acum în camera noastră. Căpitanul și Riach stăteau într-o altă parte a corăbiei. Alan mi-a dat un nasture de argint de la haina lui, ca să-mi amintesc prin ce am trecut împreună.
Căpitanul și Riach au venit apoi să vorbească cu noi. Erau obosiți și supărați, pentru că nu mai aveau marinari care să conducă nava. După ce am făcut curat, am început să navigăm pe lângă insulele din zonă. Timpul era frumos, cu soare și vânt bun. Eu și Alan am vorbit mult în acest timp, iar el mi-a povestit despre ura dintre familiile Stewarts și Campbells și despre faptul că este urmărit de soldații englezi. Strângea bani de la oamenii din țara lui pentru Ardshiel, care trăia în Franța dar voia să se întoarcă înapoi în Scoția ca liderul lor.
Seara, căpitanul ne-a chemat pe punte, pentru că marea devenise periculoasă. În apă erau multe stânci ascunse și nava se putea lovi oricând. Am încercat să navigăm aproape de țărmul insulei Mull, dar vântul a dispărut și valurile au împins corabia direct spre stânci. În câteva clipe, nava s-a izbit cu putere și toți am căzut pe podea. Valurile au devenit tot mai mari, iar corabia lovea din nou și din nou în pietre.
Echipajul a încercat să pună o barcă mică în apă, dar marea era prea agitată. Apoi un val uriaș a lovit corabia și am fost aruncați în mare. Am fost tras sub apă de mai multe ori și abia puteam respira. În cele din urmă, am găsit o bucată de lemn și m-am agățat de ea până am ajuns în apă mai liniștită. Am văzut pământ nu departe de mine și, deși eram înghețat, am înotat până la țărm. Am ajuns pe o plajă, sub lumina lunii, epuizat, dar viu.
David s-a întors în cameră, unde mânca bărbatul, și a hotărât să-i spună adevărul: marinarii au plănuit să-l omoare. Cei doi au decis să se apere împreună. În cameră erau două uși și o fereastră mică. Au închis o ușă, au lăsat-o deschisă pe cealaltă și s-au pregătit pentru luptă. Bărbatul avea o sabie, iar David a luat armele de foc. Planul era ca bărbatul să apere ușa principală, iar David să vegheze cealaltă ușă și fereastra.
După câteva momente, s-a auzit zgomotul armelor și vocile echipajului. Lupta a început brusc. Bărbatul s-a aruncat asupra oamenilor cu sabia, iar David a tras în cei care încercau să spargă cealaltă ușă. A reușit să împuște un om și să-i sperie pe ceilalți.
Când totul părea liniștit, un bărbat a intrat prin fereastră și l-a apucat pe David de gât. Înspăimântat, băiatul a tras cu arma și l-a ucis. Altul a încercat să intre, dar David l-a împușcat în picior. În același timp, bărbatul se lupta cu mai mulți marinari care intraseră pe ușă. Cu curaj și forță, i-a învins pe toți și, în cele din urmă, lupta s-a încheiat.
În cameră zăceau câțiva morți, iar bărbatul și David au rămas în picioare, obosiți, dar vii. David a izbucnit în plâns, tulburat de tot ce trăise. Bărbatul i-a spus să se odihnească, promițând că va veghea. Când David s-a trezit, corabia plutea liber, purtată de vânt, iar în depărtare se vedeau dealurile Insulei Skye și Insula Rhum.
Când s-a trezit, era întuneric. Mâinile și picioarele îi erau legate cu funii și avea dureri mari. Se afla pe corabie și simțea cum aceasta se ridica și cobora cu valurile; îi era rău de mare. A adormit din nou, dar curând un bărbat l-a trezit. Era foarte bolnav: îl durea capul, avea febră și nu voia să mănânce. Apoi a venit căpitanul și un marinar numit Riach, care i-au tăiat frânghiile şi l-au dus sus, pe punte.
Cu timpul s-a însănătoșit. Aflase că vasul mergea spre America, iar David era sigur că unchiul său plătise pentru ca el să fie vândut ca sclav. Marinarul care a venit acasă la unchiul său i-a povestit despre ceilalţi oameni de la bord: Riach era, în general, om bun, iar Shuan, cel priceput la navigat, devenea periculos când bea. Într-o noapte, Shuan, aflat în stare de beţie, l-a ucis pe marinar. Căpitanul l-a pus pe David să facă acum munca lui şi l-a trimis în partea corabiei unde se păstrau proviziile şi armele.
Mai târziu, în ceaţă, corabia a lovit o barcă mică; singurul supravieţuitor a fost adus la bord. El era un fugitiv jacobit care încerca să ajungă în Franţa. Căpitanul a negociat cu el, dar planurile s-au schimbat când David a auzit că oamenii de la bord intenţionau să-l omoare pentru bani. Căpitanul l-a convins pe David să intre în camera cu arme şi să aducă câteva pistoale, astfel încât omul să fie vulnerabil. David a acceptat, dar nu era sigur că a făcut bine, dar îi era frică şi nu avea încredere în echipaj.
A doua zi dimineață, unchiul lui David l-a lăsat să iasă din cameră și i-a dat ceva de mâncare, dar aproape că nu i-a vorbit deloc. Din când în când îi punea câte o întrebare scurtă, iar când David încerca să afle mai multe despre moștenirea sa sau despre tatăl lui, unchiul tăcea și devenea nervos. Tânărul a început să creadă că unchiul său este ciudat și poate chiar periculos.
Seara, bătrânul i-a dat treizeci și șapte de monede de aur și i-a spus că are nevoie de ajutor în casă. Apoi i-a înmânat o cheie și i-a cerut să meargă în turnul casei să aducă niște hârtii. David a urcat scările întunecate, dar și-a dat seama, în lumina unui fulger, că scările erau vechi și pe punctul de a se prăbuși. Atunci a înțeles că unchiul lui voia să-l omoare.
Speriat, dar furios, s-a întors în bucătărie și l-a înfruntat pe unchiul lui. David a găsit un pumnal, l-a amenințat și i-a cerut explicații. Unchiul, slăbit, i-a promis că va vorbi dimineața.
A doua zi, în timp ce mâncau, un băiat în uniformă de marinar a adus o scrisoare de la un căpitan pe nume Hoseason. Unchiul a spus că face afaceri cu el și i-a propus lui David să meargă împreună la port. Pe drum, băiatul le-a povestit despre corabia Covenant și despre căpitanul ei violent.
Acolo, David a aflat un secret cumplit: tatăl lui fusese fratele mai mare, iar unchiul Ebenezer îl omorâse ca să moștenească totul. David a fost invitat de căpitan să meargă pe corabie împreună cu unchiul lui. Dar, odată ajuns la bord, unchiul a rămas în barcă și s-a îndepărtat râzând. În clipa următoare, cineva l-a lovit pe David în cap, și totul s-a făcut negru.
Numele meu este David Balfour, iar povestea mea începe într-o dimineață de iunie, în anul 1751. În acea zi am plecat din casa tatălui meu din Essendean pentru ultima oară. Prietenul meu, domnul Campbell, mă aștepta afară și mi-a spus că mă va însoți până la râu. Am mers împreună pe drum, fără să spunem nimic la început.
După un timp, domnul Campbell m-a întrebat dacă îmi pare rău că plec din Essendean. I-am răspuns că nu știu, pentru că nu știam unde merg sau ce mă așteaptă. Am fost fericit acolo, dar nu am mai fost niciodată în alt loc. Acum părinții mei au murit și trebuia să-mi caut viitorul.
Domnul Campbell mi-a spus că tatăl meu i-a lăsat o scrisoare înainte de a muri. Mi-a dat scrisoarea și mi-a spus că trebuie să merg la Casa Shaws, lângă Edinburgh, locul de unde venea familia tatălui meu. Pe plic scria: „Domnului Ebenezer Balfour, Casa Shaws. Această scrisoare va fi adusă de fiul meu, David Balfour.”
Am fost surprins, nu știam nimic despre această casă. Aveam doar șaptesprezece ani și mă temeam de ce urma să vină. Domnul Campbell și-a luat rămas-bun, iar eu am privit Essendean pentru ultima dată, înainte să pornesc spre Edinburgh și spre noua mea viață.
A doua zi dimineață, am ajuns pe vârful unui deal și am văzut orașul Edinburgh și marea. Mai jos, soldați englezi, mergeau în coloană pe drum. Când m-am apropiat de oraș, am întrebat oamenii cum pot ajunge la Casa Shaws. Toți păreau surprinși când auzeau întrebarea mea. La început am crezut că e din cauză că eram îmbrăcat modest, dar apoi am simțit că este ceva ciudat legat de acea casă.
„Ce mă așteaptă la Casa Shaws?”, m-am întrebat. Dar singurul mod de a afla era să merg acolo.
Când am ajuns, am văzut o casă mare, veche și neîngrijită, singură într-o vale. Nu avea poartă, nici potecă spre ușă, și nu ieșea fum din coșuri. Părea pustie.
Era deja întuneric. Am bătut în ușa grea de lemn, dar nu a răspuns nimeni. Am bătut din nou, am auzit ceva mișcându-se înăuntru și am început să lovesc ușa și să strig după domnul Balfour.
Deasupra mea s-a deschis o fereastră și un bărbat cu o pușcă m-a întrebat cine sunt. I-am spus că sunt David Balfour și că am o scrisoare pentru domnul Ebenezer Balfour.
A deschis ușa și m-a lăsat să intru. I-am spus că scrisoarea nu este pentru el, ci pentru domnul Balfour. Atunci mi-a răspuns: „Eu sunt domnul Balfour, fratele tatălui tău, unchiul tău.”
Am rămas uimit, nu știam că tatăl meu avea un frate. Mi-a arătat o cameră unde să dorm, dar după ce am intrat, a încuiat ușa. Eram obosit și speriat. M-am întins pe pat și, în scurt timp, am adormit.
Josef K., un funcționar bancar, este arestat într-o dimineață fără să i se spună de ce. El nu este dus la închisoare, ci i se permite să-și continue viața, dar trebuie să participe la audieri bizare în fața unui tribunal ciudat, care pare să nu urmeze reguli clare.
Pe parcurs, Josef încearcă să-și înțeleagă situația și să afle de ce a fost acuzat. Se întâlnește cu avocați, funcționari și oameni care par prinși în același sistem corupt și labirintic. Toți îi vorbesc despre vinovăția lui, dar nimeni nu îi spune exact care este crima sa.
Procesul devine pentru Josef o povară psihologică și existențială. El își pierde treptat încrederea în sine și în sensul vieții. În final, doi agenți îl conduc într-o carieră de piatră și îl execută, fără ca el să fi aflat vreodată pentru ce a fost condamnat.
Romanul este o alegorie despre absurdul birocratic, lipsa de libertate individuală și sentimentul de vinovăție fără cauză clară. Kafka arată cum omul modern este prins într-un mecanism impersonal și opresiv, din care nu există scăpare.
