Romanian Weekly

de Larken Rose

„Cea mai periculoasă superstiție” de Larken Rose este o carte care contestă legitimitatea guvernării și conceptul de autoritate. Rose susține că credința în autoritatea guvernamentală este o superstiție dăunătoare care duce la violență, opresiune și pierderea libertății individuale. Cartea afirmă că nimeni nu are dreptul moral de a guverna pe alții și că oamenii care se supun autorității au cauzat cele mai mari atrocități din istorie.

1. Autoritatea este o superstiție
   Rose susține că autoritatea guvernamentală nu există cu adevărat – este doar o credință pe care oamenii o acceptă pentru că au fost condiționați să facă acest lucru. El explică că niciun grup de oameni, oricât de mare ar fi, nu poate acorda unui lider drepturi pe care ei înșiși nu le au. De exemplu, dacă furtul este greșit pentru indivizi, este greșit și atunci când guvernul o face prin impozitare.

El numește această credință în autoritate „cea mai periculoasă superstiție”, deoarece permite guvernelor să comită acte care ar fi considerate infracțiuni dacă ar fi făcute de indivizi.

2. Guvernul se bazează pe forță, nu pe consimțământ
   Mulți oameni cred că guvernele există cu „consimțământul celor guvernați”, dar Rose susține că aceasta este o iluzie. El afirmă că legile guvernamentale și taxele sunt aplicate prin violență sau amenințarea cu violență. Dacă oamenii refuză să se supună, ei sunt pedepsiți – adesea cu închisoare sau cu forța. Din această cauză, el susține că guvernele funcționează ca bande violente, folosind mai degrabă constrângerea decât cooperarea voluntară.
3. Contradicția morală a guvernării
   Rose subliniază o contradicție în raționamentul moral al societății:

Dacă o persoană fură, răpește sau ucide, este considerat greșit.

Cu toate acestea, atunci când guvernele impozitează, arestează sau poartă război, aceste acțiuni sunt considerate justificate.

El susține că oamenii acceptă această contradicție pentru că sunt învățați încă de la o vârstă fragedă să respecte și să se supună autorității, fără a pune la îndoială dacă aceasta este legitimă din punct de vedere moral.

4. Supunerea față de autoritate duce la atrocități
   De-a lungul istoriei, cele mai grave crime – cum ar fi genocidul, războiul și sclavia – au fost comise nu de indivizi care acționează singuri, ci de oameni care se supun autorității. Rose indică exemple precum:

Holocaustul, în care soldații naziști și-au justificat acțiunile spunând că „urmează doar ordinele”.

Sclavia, care a fost susținută de guverne și impusă prin lege.

Războaie, în care soldații ucid oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată, pur și simplu pentru că le spune guvernul.

Rose susține că fără credința în autoritatea guvernamentală, aceste orori nu s-ar fi întâmplat. Dacă indivizii ar refuza să se supună ordinelor imorale, ei nu ar participa la astfel de crime.

5. Cooperarea voluntară este răspunsul
   În loc de guvernare, Rose pledează pentru o societate bazată pe cooperare voluntară și respect reciproc. El susține că oamenii se pot organiza pașnic fără o clasă conducătoare. El susține anarhismul, dar clarifică că acest lucru nu înseamnă haos – înseamnă pur și simplu o lume în care nimeni nu are dreptul să conducă peste alții.

El crede că moralitatea ar trebui să fie consecventă:

Dacă este greșit ca un individ să fure, este greșit ca guvernul să impoziteze.

Dacă este greșit ca un individ să comită violență, este greșit ca guvernul să înceapă războaie.

Rose susține că, dacă oamenii ar înceta să creadă în autoritate, și-ar asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni și și-ar crea o societate mai etică.

În „Cea mai periculoasă superstiție”, Larken Rose susține că credința în autoritatea guvernamentală este cauza principală a opresiunii și violenței. El îi încurajează pe oameni să respingă supunerea oarbă și, în schimb, să îmbrățișeze stăpânirea de sine și responsabilitatea morală. Punând la îndoială autoritatea și acționând etic ca indivizi, el crede că societatea poate fi mai liberă și mai dreaptă.

Cartea este o provocare puternică pentru gândirea politică tradițională și un apel către indivizi să gândească singuri, mai degrabă decât să se supună conducătorilor.

In English:

The Most Dangerous Superstition by Larken Rose is a book that challenges the legitimacy of government and the concept of authority. Rose argues that the belief in government authority is a harmful superstition that leads to violence, oppression, and the loss of individual freedom. The book asserts that no one has the moral right to rule over others, and that people obeying authority, rather than thinking for themselves, has caused the greatest atrocities in history.

1. Authority is a Superstition

Rose argues that government authority does not truly exist—it is only a belief that people accept because they have been conditioned to do so. He explains that no group of people, no matter how large, can give a leader rights that they themselves do not have. For example, if stealing is wrong for individuals, it is still wrong when the government does it through taxation.

He calls this belief in authority “the most dangerous superstition” because it allows governments to commit acts that would be considered crimes if done by individuals.

2. Government is Based on Force, Not Consent

Many people believe that governments exist with the “consent of the governed,” but Rose argues this is an illusion. He states that government laws and taxes are enforced through violence or the threat of violence. If people refuse to obey, they are punished—often with imprisonment or force. Because of this, he argues that governments function as violent gangs, using coercion rather than voluntary cooperation.

3. The Moral Contradiction of Government

Rose highlights a contradiction in society’s moral reasoning:

• If an individual steals, kidnaps, or kills, it is considered wrong.
• However, when governments tax, arrest, or wage war, these actions are seen as justified.

He argues that people accept this contradiction because they are taught from a young age to respect and obey authority, without questioning whether it is morally legitimate.

4. Obedience to Authority Leads to Atrocities

Throughout history, the worst crimes—such as genocide, war, and slavery—have been committed not by individuals acting on their own, but by people obeying authority. Rose points to examples like:

• The Holocaust, where Nazi soldiers justified their actions by saying they were “just following orders.”
• Slavery, which was upheld by governments and enforced by law.
• Wars, where soldiers kill people they have never met, simply because the government tells them to.

Rose argues that without the belief in government authority, these horrors would not have happened. If individuals refused to obey immoral orders, they would not participate in such crimes.

5. Voluntary Cooperation is the Answer

Instead of government, Rose advocates for a society based on voluntary cooperation and mutual respect. He argues that people can organize themselves peacefully without a ruling class. He supports anarchism, but clarifies that this does not mean chaos—it simply means a world where no one has the right to rule over others.

He believes that morality should be consistent:

• If it’s wrong for an individual to steal, it’s wrong for the government to tax.
• If it’s wrong for an individual to commit violence, it’s wrong for the government to start wars.

Rose argues that if people stopped believing in authority, they would take responsibility for their own actions and create a more ethical society.

In The Most Dangerous Superstition, Larken Rose argues that the belief in government authority is the root cause of oppression and violence. He encourages people to reject blind obedience and instead embrace self-ownership and moral responsibility. By questioning authority and acting ethically as individuals, he believes society can be freer and more just.

The book is a powerful challenge to traditional political thinking and a call for individuals to think for themselves rather than submit to rulers.

de Daphne du Maurier

Publicat în 1938, Rebecca este un roman gotic care îmbină misterul, romantismul și suspansul psihologic. Povestea este spusă din perspectiva unei tinere fără nume, care devine a doua soție a lui Maxim de Winter, un văduv bogat. Ea se trezește trăind în umbra Rebeccăi, prima soție a lui Maxim, a cărei prezență încă bântuie marea lor moșie, Manderley.

Romanul începe în Monte Carlo, unde tânăra îl întâlnește pe Maxim de Winter. Maxim este un englez bogat a cărui soție frumoasă și elegantă, Rebecca, s-a înecat tragic anul precedent. În ciuda diferențelor de vârstă și statut, Maxim o cere rapid în căsătorie, iar tânăra acceptă.

După luna de miere, tânăra ajunge la Manderley, marea moșie a lui Maxim din Anglia. Se simte imediat copleșită de dimensiunea, frumusețea și prezența constantă a memoriei Rebeccăi.

Doamna Danvers, menajera, este rece și manipulatoare. Îi amintește constant tinerei de superioritatea Rebeccăi, făcând-o să se simtă nepoftită și nesemnificativă. Ea chiar o duce pe tânără în vechiul dormitor al Rebeccăi, păstrat exact așa cum era, și încearcă să o convingă să se sinucidă.

Nesiguranța tinerei se adâncește atunci când aude povești despre frumusețea, inteligența și grația socială a Rebeccăi. Ea începe să creadă că Maxim este încă îndrăgostit de regretata lui soție și că nu se va ridica niciodată la nivelul predecesoarei ei.

Într-un moment șocant, Maxim îi mărturisește tinerei că nu a iubit-o niciodată pe Rebecca – de fapt, o ura. Nu era soția perfectă pe care toată lumea o credea că este. În schimb, ea a fost nemiloasă, manipulatoare și infidelă, angajându-se în numeroase aventuri amoroase și etalându-le în fața lui Maxim.

Când Maxim și tânăra se întorc acasă văd că Manderley este în flăcări. Doamna Danvers, condusă de obsesia ei pentru Rebecca, a dat foc moșiei și a dispărut. Romanul se termină cu cuplul privindu-și casa arzând, simbolizând sfârșitul influenței persistente a Rebeccăi asupra vieților lor.

In English:

Published in 1938, Rebecca is a Gothic novel by Daphne du Maurier that blends mystery, romance, and psychological suspense. The story is told from the perspective of an unnamed young woman, who becomes the second wife of Maxim de Winter, a wealthy widower. She soon finds herself living in the shadow of Rebecca, Maxim’s first wife, whose presence still haunts their grand estate, Manderley.

The novel begins in Monte Carlo, where the young narrator meets Maxim de Winter. Maxim is a wealthy Englishman whose beautiful and elegant wife, Rebecca, tragically drowned the previous year. Despite their differences in age and status, Maxim quickly proposes marriage, and the narrator eagerly accepts.

After their honeymoon, the narrator arrives at Manderley, Maxim’s grand estate in England. She immediately feels overwhelmed by its size, beauty, and the constant presence of Rebecca’s memory.

Mrs. Danvers, the housekeeper, is cold and manipulative. She constantly reminds the narrator of Rebecca’s superiority, making her feel unwelcome and insignificant. She even takes the narrator to Rebecca’s old bedroom, kept exactly as it was, and tries to convince her to commit suicide.

The narrator’s insecurity deepens when she hears stories about Rebecca’s beauty, intelligence, and social grace. She begins to believe that Maxim is still in love with his late wife and that she will never live up to her predecessor.

In a shocking twist, Maxim confesses to the narrator that he never loved Rebecca—in fact, he hated her. She was not the perfect wife everyone believed her to be. Instead, she was cruel, manipulative, and unfaithful, engaging in numerous affairs and flaunting them in front of Maxim.

When Maxim and the young woman return home, they find that Manderley is in flames. Mrs. Danvers, driven by her obsession with Rebecca, has set the estate on fire and disappeared. The novel ends with the couple watching their home burn, symbolizing the end of Rebecca’s lingering influence over their lives.

„Noaptea” este o poveste adevărată scrisă de Elie Wiesel, care a fost un adolescent evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea spune povestea experiențelor sale teribile din timpul Holocaustului, când milioane de evrei au fost duși în lagărele de concentrare de către naziști.

Elie Wiesel a locuit împreună cu familia în Sighet, un orășel din România. A fost foarte religios și dorea să studieze religia evreiască. În 1944, când Elie avea 15 ani, soldații germani au venit în orașul său. Curând, toate familiile de evrei au fost luate din casele lor și puse în trenuri aglomerate. Au fost trimiși în lagărul de concentrare de la Auschwitz din Polonia.

Când au ajuns la Auschwitz, Elie și tatăl său au fost despărțiți de mama și de sora lui mai mică. Elie nu i-a mai văzut niciodată. În lagăr, viața era foarte grea. Oamenii erau tratați prost, erau mereu înfometați, iar mulți mureau de boli sau bătăi. Naziștii au ucis mulți oameni în camerele de gazare.

Elie a încercat să rămână în viață și să-și protejeze tatăl. Se simțea supărat și confuz în legătură cu credința lui, deoarece nu putea înțelege de ce Dumnezeu ar permite să se întâmple lucruri atât de groaznice. Pe măsură ce timpul a trecut, a devenit mai slab, dar a continuat să lupte pentru supraviețuire.

Mai târziu, prizonierii au fost nevoiți să mărșăluiască prin zăpadă către un alt lagăr numit Buchenwald. Mulți oameni au murit pe drum. Tatăl lui Elie a devenit foarte bolnav și slăbit. Din păcate, după ce au ajuns la Buchenwald, tatăl lui Elie a murit de boală și epuizare.

În aprilie 1945, lagărul a fost în cele din urmă eliberat de soldații americani, iar Elie a fost liber. Când s-a privit în oglindă după ce a fost salvat, nu și-a recunoscut propriul chip pentru că suferise atât de mult.

„Noaptea” este o carte foarte tristă și importantă. Spune adevărul despre Holocaust și reamintește oamenilor să nu uite niciodată ce s-a întâmplat. Îi învață pe cititori despre importanța memoriei, a speranței și a umanității chiar și în cele mai întunecate vremuri.

In English

Night is a true story written by Elie Wiesel, who was a Jewish teenager during World War II. The book tells the story of his terrible experiences during the Holocaust, when millions of Jewish people were taken to concentration camps by the Nazis.

Elie Wiesel lived in Sighet, a small town in Romania, with his family. He was very religious and wanted to study the Jewish religion. In 1944, when Elie was 15 years old, German soldiers came to his town. Soon, all the Jewish families were taken from their homes and put into crowded trains. They were sent to the Auschwitz concentration camp in Poland.

When they arrived at Auschwitz, Elie and his father were separated from his mother and younger sister. Elie never saw them again. In the camp, life was very hard. People were treated badly, they were always hungry, and many died from sickness or beatings. The Nazis killed many people in the gas chambers.

Elie tried to stay alive and protect his father. He felt angry and confused about his faith because he could not understand why God would allow such terrible things to happen. As time passed, he became weaker, but he continued to fight for survival.

Later, the prisoners were forced to march through the snow to another camp called Buchenwald. Many people died on the way. Elie’s father became very sick and weak. Sadly, after they reached Buchenwald, Elie’s father died from sickness and exhaustion.

In April 1945, the camp was finally liberated by American soldiers, and Elie was free. When he looked at himself in the mirror after being saved, he did not recognize his own face because he had suffered so much.

Night is a very sad and important book. It tells the truth about the Holocaust and reminds people never to forget what happened. It teaches readers about the importance of memory, hope, and humanity even during the darkest times.

Publicată în 1845, “Viața lui Frederick Douglass, un sclav american” este autobiografia lui Frederick Douglass, un fost sclav, care a devenit unul dintre cei mai influenți aboliționiști, scriitori și vorbitori ai secolului al XIX-lea. În această carte, Douglass descrie viața sa în sclavie, lupta lui pentru alfabetizare și libertate și călătoria sa pentru a deveni un avocat pentru abolirea sclaviei. Povestea lui expune realitățile brutale ale sclaviei în America și evidențiază puterea educației și a autodeterminarii.

Frederick Douglass s-a născut ca sclav în Tuckahoe, Maryland, în jurul anului 1818. Nu a știut niciodată data exactă a nașterii și a fost separat de mama sa, Harriet Bailey, la o vârstă fragedă. A văzut-o doar de câteva ori înainte să moară, când era tânăr. Nu a știut niciodată identitatea tatălui său, deși bănuia că tatăl său era un bărbat alb.

La vârsta de șapte sau opt ani, Douglass a fost trimis să locuiască cu Hugh Auld și soția sa, Sophia Auld, în Baltimore. Aici, el a experimentat un punct de cotitură semnificativ în viața sa. Sophia l-a tratat inițial cu bunătate și chiar a început să-l învețe să citească și să scrie. Când soțul ei a aflat, i-a spus că a-i învăța pe sclavi să citească îi va face rebeli și de necontrolat. După aceasta, Sophia a devenit aspră și a refuzat să continue să-l învețe.

În ciuda acestui eșec, Douglass a continuat în secret să învețe să citească observând copiii albi și folosind cărți și ziare aruncate. El și-a dat seama că alfabetizarea era cheia libertății, deoarece le permitea oamenilor sclavi să-și înțeleagă starea și să lupte pentru drepturile lor.

Douglass a fost trimis mai târziu la Edward Covey, cunoscut pentru tratamentul crud față de sclavi. Covey îl bătea și îl umilia frecvent pe Douglass, încercând să-i zdrobească spiritul. Cu toate acestea, după luni de suferință, Douglass a ripostat. Într-o zi, i-a rezistat fizic lui Covey într-o luptă brutală care a durat două ore. După aceasta, Covey nu a mai pus mâna pe el. Acest moment a fost un alt punct de cotitură pentru Douglass, deoarece și-a recăpătat simțul demnității și al respectului de sine.

Douglass a eșuat să evadeze de multe ori, dar nu a renunțat niciodată. În cele din urmă, în 1838, a scăpat deghizându-se în marinar și călătorind spre nord cu trenul și apoi cu barca. A sosit în New York City și mai târziu s-a stabilit în New Bedford, Massachusetts, unde s-a căsătorit cu Anna, o femeie de culoare care îl ajutase să scape.

În nord, Douglass s-a implicat în mișcarea aboliționistă. S-a prezentat lui William Lloyd Garrison, un cunoscut aboliționist alb, și în curând a început să țină discursuri despre experiențele sale ca sclav. Povestirea și intelectul său puternic au uimit publicul și a devenit rapid una dintre cele mai influente voci împotriva sclaviei.

Douglass și-a publicat autobiografia în 1845, sperând să dezvăluie atrocitățile sclaviei. Cu toate acestea, din moment ce a numit oamenii și locurile implicate în aservirea sa, se temea să fie capturat și reînrobit. Pentru a evita acest lucru, a călătorit în Anglia și Irlanda, unde susținătorii lui au strâns bani pentru a-i cumpăra legal libertatea.

La întoarcerea în SUA, Douglass și-a continuat lupta împotriva sclaviei, publicând ziare, ținând discursuri și lucrând cu lideri aboliționiști, inclusiv Harriet Tubman și John Brown.

In English:

Published in 1845, Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave is the autobiography of Frederick Douglass, a formerly enslaved man who became one of the most influential abolitionists, writers, and speakers of the 19th century. In this book, Douglass describes his life in slavery, his struggle for literacy and freedom, and his journey to becoming an advocate for the abolition of slavery. His story exposes the brutal realities of slavery in America and highlights the power of education and self-determination.

At the age of seven or eight, Douglass was sent to live with Hugh Auld and his wife, Sophia Auld, in Baltimore. Here, he experienced a significant turning point in his life. Sophia Auld initially treated him with kindness and even began teaching him to read and write. However, when her husband found out, he told her that teaching enslaved people to read would make them rebellious and unmanageable. After this, Sophia became harsh and refused to continue teaching him.

Despite this setback, Douglass secretly continued to learn to read by observing white children and using discarded books and newspapers. He realized that literacy was the key to freedom because it allowed enslaved people to understand their condition and fight for their rights.

Douglass was later sent to Edward Covey known for his cruel treatment of enslaved people. Covey frequently beat and humiliated Douglass, trying to crush his spirit. However, after months of suffering, Douglass fought back. One day, he physically resisted Covey in a brutal fight that lasted two hours. After this, Covey never laid a hand on him again. This moment was a turning point for Douglass, as he regained his sense of dignity and self-respect.

Douglass made several failed escape attempts, but he never gave up. Eventually, in 1838, he successfully escaped from slavery by disguising himself as a sailor and traveling to the North by train and boat. He arrived in New York City and later settled in New Bedford, Massachusetts, where he married Anna, a Black woman who had helped him escape.

In the North, Douglass became involved in the abolitionist movement. He was introduced to William Lloyd Garrison, a well-known white abolitionist, and soon began giving speeches about his experiences as an enslaved person. His powerful storytelling and intellect amazed audiences, and he quickly became one of the most influential voices against slavery.

Douglass published his autobiography in 1845, hoping to expose the evils of slavery. However, since he had named the people and places involved in his enslavement, he feared being captured and re-enslaved. To avoid this, he traveled to England and Ireland, where supporters raised money to legally buy his freedom.

Upon returning to the U.S., Douglass continued his fight against slavery, publishing newspapers, giving speeches, and working with abolitionist leaders, including Harriet Tubman and John Brown.

de Willa Cather

„Ántonia mea” este un roman publicat în 1918 și spune povestea lui Jim Burden, un băiat care se mută în preeria americană, și prietenia lui cu Ántonia Shimerda, o fată imigrantă puternică și plină de spirit din Boemia (acum parte a Republicii Cehe). Romanul este despre creștere, frumusețea pământului și luptele imigranților la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Povestea este spusă de Jim Burden, care se mută în Nebraska când era un băiat tânăr după ce părinții lui mor. Călătorește cu trenul din Virginia pentru a locui cu bunicii săi la o fermă. În călătorie, el o întâlnește pe Ántonia Shimerda și familia ei, care se mută și ei în Nebraska. Soții Shimerda sunt imigranți săraci care nu vorbesc prea mult engleza, dar Ántonia este plină de viață și dornică să învețe.

Jim și Ántonia devin prieteni apropiați. Ei explorează împreună pământul larg și deschis, jucându-se și descoperind frumusețea preeriei. Cu toate acestea, familia Shimerda se luptă să supraviețuiască. Ei locuiesc într-o casă mică, iar iarna aspră le face viața foarte grea.

Tatăl lui Ántonia devine foarte trist pentru că nu își poate întreține familia. Îi este dor de vechea lui viață din Boemia și se simte izolat în Nebraska. Într-o iarnă, el își ia viața în mod tragic. Acest eveniment schimbă viața Antoniei pentru totdeauna. Acum trebuie să muncească din greu pentru a-și ajuta familia să supraviețuiască.

Jim se descurcă bine la școală și mai târziu merge la facultate, în timp ce Ántonia se implică mai mult în muncă și viața comunitară. Este admirată pentru caracterul ei puternic și independența sa, dar se confruntă și cu multe provocări.

Ani mai târziu, Jim se întoarce în Nebraska și o vizitează pe Antonia. Acum este căsătorită cu un fermier amabil, și are o familie mare și fericită. Jim vede că, în ciuda tuturor greutăților, Ántonia și-a construit o viață bună.

Jim realizează că Ántonia reprezintă spiritul de pionier – este puternică, curajoasă și profund conectată cu pământul. Romanul se termină cu Jim simțindu-se recunoscător pentru trecut și pentru prietenia lui cu Ántonia.

„Ántonia mea” este un roman despre creșterea, înfruntarea provocărilor și aprecierea trecutului. Prin amintirile lui Jim, vedem frumusețea preeriei și puterea celor care au trăit acolo. Ántonia rămâne un simbol al rezistenței, al iubirii și al spiritului de pionier.

****Forma “preerie” este o variantă a lui “prerie”.

in English:

My Ántonia is a novel by Willa Cather, published in 1918. It tells the story of Jim Burden, a young boy who moves to the American prairie, and his friendship with Ántonia Shimerda, a strong and spirited immigrant girl from Bohemia (now part of the Czech Republic). The novel is about growing up, the beauty of the land, and the struggles of immigrants in the late 19th century.

The story is told by Jim Burden, who moves to Nebraska as a young boy after his parents die. He travels by train from Virginia to live with his grandparents on a farm. On the journey, he meets Ántonia Shimerda and her family, who are also moving to Nebraska. The Shimerdas are poor immigrants who do not speak much English, but Ántonia is full of life and eager to learn.

Jim and Ántonia become close friends. They explore the wide, open land together, playing and discovering the beauty of the prairie. However, the Shimerda family struggles to survive. They live in a small dugout house, and the harsh winter makes life very difficult for them.

Ántonia’s father becomes very sad because he cannot provide for his family. He misses his old life in Bohemia and feels isolated in Nebraska. One winter, he tragically takes his own life. This event changes Ántonia’s life forever. She must now work hard to help her family survive.

Jim does well in school and later goes to college, while Ántonia becomes more involved in work and community life. She is admired for her strong character and independence, but she also faces many challenges.

Years later, Jim returns to Nebraska and visits Ántonia. She is now married to a kind farmer and has a big, happy family. Jim sees that, despite all the hardships, Ántonia has built a good life.

Jim realizes that Ántonia represents the pioneer spirit—she is strong, brave, and deeply connected to the land. The novel ends with Jim feeling grateful for the past and for his friendship with Ántonia.

My Ántonia is a novel about growing up, facing challenges, and appreciating the past. Through Jim’s memories, we see the beauty of the prairie and the strength of those who lived there. Ántonia remains a symbol of resilience, love, and the pioneering spirit.

de Daniel Defoe

Mă gândesc la o călătorie în Brazilia. Vreau să-mi văd fiul, soția și plantația mea. Cred că mă pot muta în Brazilia. Dar nu știu dacă soția mea vrea să locuiască cu mine.

După ce mă mai gândesc un pic, mă hotărăsc să plec în Brazilia, dar doar pentru o vizită. Vreau să văd dacă este în regulă să locuiesc din nou acolo. Îi scriu soției mele. O întreb dacă este în regulă să-i vizitez câteva zile. Odată cu scrisoarea, îi trimit cadouri frumoase ei și familiei tatălui ei.

Apoi primesc o scrisoare de la soția mea. Ea scrie că sunt binevenit să-i vizitez. Invitația ei mă face fericit. Încep să plănuiesc o altă călătorie pe mare. Le cumpăr cadouri frumoase. Două săptămâni mai târziu sunt gata să plec.

Când ajungem în Brazilia, mă întâlnesc cu soția și fiul meu. Soția mea este diferită acum. Dar ea este încă foarte frumoasă. Fiul meu este un om mare. El este foarte puternic. De asemenea, el este foarte inteligent. Are și propria lui familie. Are și o mare responsabilitate. El are grijă de plantațiile familiei. El este responsabil pentru un teren mare.

Fiul meu vorbește doar portugheză și puțin în spaniolă. Portugheza mea nu este prea bună după atâția ani. Nu-mi amintesc multe cuvinte. Îmi amintesc doar câteva cuvinte de bază. Dar cu timpul încep să îmi amintesc repede cuvintele.

În două săptămâni, pot avea o conversație de bază pe multe subiecte. Și o lună mai târziu, sunt capabil să vorbesc foarte bine.

Sunt foarte fericit că pot vorbi cu soția și fiul meu. Avem atât de multe lucruri de povestit!

Brazilia este, de asemenea, foarte diferită. Oamenii au haine diferite. Ei construiesc noi tipuri de case. Plantațiile sunt mult mai mari. Mulți oameni lucrează la ele.

Sunt cu familia mea de trei luni. Știu că nu sunt foarte departe de insula mea. Mă gândesc să vizitez din nou insula. Vreau să văd insula doar pentru câteva zile. Vineri vrea și el să revadă insula.

Și fiul meu vrea să meargă. Cred că nu este o idee bună. Știu cât de periculoasă poate fi marea. Dar vrea să vadă locul pe care îl cunoaște doar din poveștile mele.

Ne planificăm călătoria. Două săptămâni mai târziu, plecăm din Brazilia. Mergem cu o navă care merge la Havana. Avem o înțelegere cu căpitanul. Promite că se va opri la insula mea.

Când ajung pe insula mea, ne întâlnim cu oamenii lui Vineri. Acum ei locuiesc pe insulă.

Îi întreb: „Unde sunt prizonierii?”

Ei îmi spun că prizonierii nu sunt pe insulă. Ei nu știu unde sunt. Poate că sunt toți morți.

Oamenii lui Vineri îmi spun că nu mănâncă europeni. Ei își mănâncă doar dușmanii de pe alte insule. Sunt fericit când aud asta.

Vreau să rămân pe insulă și fiul meu vrea și el. Îl întreb pe căpitan dacă ne poate duce înapoi în Brazilia la întoarcere. El este de acord.

Văd mulți copii care aleargă. Este interesant să văd mulți oameni pe insula mea.

Văd că oamenii de pe insulă sunt foarte fericiți. Vineri este fericit și el. Întâlnește o femeie. Îi place de ea foarte mult.

Vineri mă întreabă dacă este în regulă să stea pe insulă cu femeia lui. El știe că trăiește datorită mie. Nu vrea să mă părăsească fără permisiunea mea.

Sunt de acord. Nu trebuie să stea cu mine toată viața. Este timpul ca Vineri să-și întemeieze propria familie. Sunt fericit că a găsit o femeie bună. Mă bucur când văd că se iubesc. Respect decizia lui Vineri de a rămâne pe insulă.

Mă plimb mult pe insulă. Vreau să vizitez toate locurile pe care le cunosc din viața mea pe insulă. Am câteva locuri preferate, de exemplu valea fructelor. Petrec mult timp acolo. Îmi place foarte mult acest loc. Și fiului meu îi place insula. El se plimbă adesea pe insulă cu mine. Îi spun multe alte povești despre viața mea aici.

Stăm pe insulă douăzeci de zile. Apoi vine nava de la Havana. E timpul să plecăm. Ne luăm rămas bun de la Vineri și de la oamenii lui.

Când părăsim insula, am un sentiment ciudat. Simt lacrimi în ochi. Îmi place foarte mult acest loc. Inima mea este legată de această insulă pentru totdeauna.

in English:

I think about a journey to Brazil. I want to see my son, my wife and my plantation. I think that I can move to Brazil. But I don’t know if my wife wants to live with me.

After some longer thinking, I decide to go to Brazil but only for a visit. I want to see if it’s OK to live there again. I write to my wife. I ask her if it’s OK to visit them for some days. With the letter, I send nice presents to her and her father’s family.

Then I get a letter from my wife. She writes that I’m welcome to visit them. Her invitation makes me happy. I start to plan another journey by sea. I buy nice presents for them. Two weeks later I’m ready to go.

When we arrive to Brazil, I meet with my wife and my son. My wife is different now. But she is still very beautiful. My son is a big man. He is very strong. He is also very intelligent. He has his own family too. He has also big responsibility. He manages plantations of all the family. He is responsible for a big land.

My son speaks only Portuguese and a little Spanish. My Portuguese isn’t very good after so many years. I don’t remember many words. I remember only some basic words. But with practice I start to remember words fast.

In two weeks, I can have a basic conversation on many topics. And one month later, I’m able to speak very well.

I’m very happy that I can speak with my wife and my son. We have so many things for a conversation.

Brazil is also very different. People have different clothes. They build new types of houses. Plantations are much bigger. Many people work on them.

I’m with my family for three months. I know that I’m not very far from my island. I think about visiting the island again. I want to see the island for some days. Friday also wants to see the island again.

My son also wants to go. I think that it isn’t a good idea. I know how dangerous the sea can be. But he wants to see the place which he knows only from my stories.

We plan our journey. Two weeks later, we leave Brazil. We go on a ship which goes to Havana. We have an agreement with the captain. He promises to stop at my island on the way there.

When I arrive at my island, we meet with Friday’s people. They now live on the island.

I ask them, “Where are the prisoners?”

They tell me that the prisoners are not on the island. They don’t know where they are. Maybe they are all dead.

Friday’s people tell me that they don’t eat Europeans. They eat only their enemies from other islands. I’m happy when I hear that.

I want to stay on the island and my son too. I ask the captain if he can take us back to Brazil on the way back. He agrees.

I see many children who run around. It’s interesting to see many people on my island.

I see that the people on the island are very happy. Friday is happy there too. He meets a woman. He likes her very much.

Friday asks me if it’s OK that he stays on the island with his woman. He knows that he lives thanks to me. He doesn’t want to leave me without my permission.

I agree. He doesn’t have to stay with me all his life. It’s time for Friday to start his own family. I’m happy that he has a good woman. I’m happy when I see that they love each other. I respect Friday’s decision to stay on the island.

I walk around the island a lot. I want to visit all the places which I know from my life on the island. I have some favourite places, for example the fruit valley. I spend a lot of time there. I like this place very much. My son likes the island too. He often walks around the island with me. I tell him many other stories about my life here.

We stay on the island for twenty days. Then the ship from Havana comes. It’s time to leave. We say goodbye to Friday and his people.

When we leave the island, I have a strange feeling. I feel tears in my eyes. I like this place very much. My heart is connected with this island forever.

de George Eliot

Publicat în 1871-72, “Middlemarch” este un roman care explorează viețile sociale, politice și personale ale locuitorilor din Middlemarch, un oraș englezesc fictiv la începutul anilor 1830. Romanul este un portret splendid detaliat al unei societăți în curs de schimbare, abordând teme de ambiție, căsătorie, reformă și auto-descoperire. În loc să urmărească un singur protagonist, Middlemarch împletește poveștile mai multor personaje centrale, ale căror vieți se intersectează în moduri profunde și neașteptate.

Dorothea Brooke este o tânără inteligentă, idealistă, dintr-o familie bogată și respectabilă. Ea tânjește după o viață plină de sens și crede că își poate găsi un scop prin căsătoria cu un bărbat distins din punct de vedere intelectual. Dorothea realizează curând că căsătoria ei este o greșeală – soțul ei este rece din punct de vedere emoțional, despotic, disprețuindu-i intelectul.

Dr. Lydgate ajunge în Middlemarch cu idei medicale progresiste și visează la reformarea medicinei. Lydgate se îndrăgostește de Rosamond Vincy, o femeie frumoasă, dar superficială și materialistă. Ea vede căsătoria cu Lydgate ca pe o modalitate de a-și menține statutul social, dar odată ce s-au căsătorit, ea este dezamăgită de problemele lor financiare.

Fred Vincy, fratele lui Rosamond, este un tânăr amabil, dar iresponsabil, care își irosește oportunitățile din cauza naturii sale neglijente. Este îndrăgostit de Mary Garth, o tânără sensibilă și bună, care refuză să se căsătorească cu el dacă nu devine responsabil și își câștigă existența cinstit. Prin perseverență și muncă grea, Fred se maturizează, devenind în cele din urmă un agent de succes. El și Mary sunt singurul cuplu din roman care a obținut o adevărată fericire conjugală.

Nicholas Bulstrode, un bancher evlavios, are un trecut întunecat. Când trecutul său este dezvăluit, comunitatea se întoarce împotriva lui, iar el este dezonorat public. Soția lui, Harriet, rămâne loială, dar el moare în obscuritate.

“Middlemarch” este considerat unul dintre cele mai mari romane din literatura engleză, lăudat pentru profunzimea sa psihologică, critica socială și personajele bogat desenate.

in English:

Published in 1871-72, Middlemarch is a sweeping novel that explores the social, political, and personal lives of the residents of Middlemarch, a fictional English town in the early 1830s. The novel is a richly detailed portrait of a society undergoing change, addressing themes of ambition, marriage, reform, and self-discovery. Rather than following a single protagonist, Middlemarch interweaves the stories of several central characters, whose lives intersect in profound and unexpected ways.

Dorothea Brooke is an intelligent, idealistic young woman from a wealthy, respectable family. She yearns for a meaningful life and believes she can find purpose through marriage to an intellectually distinguished man. Dorothea soon realizes that her marriage is a mistake—her husband is emotionally cold, controlling, and dismissive of her intellect.

Dr. Lydgate arrives in Middlemarch with progressive medical ideas and dreams of reforming medicine. Lydgate falls in love with Rosamond Vincy, a beautiful but shallow and materialistic woman. She sees marriage to Lydgate as a way to maintain her social status, but once they wed, she is disappointed by their financial struggles.

Fred Vincy, Rosamond’s brother, is an amiable but irresponsible young man who squanders opportunities due to his careless nature. He is in love with Mary Garth, a sensible and kind young woman who refuses to marry him unless he becomes responsible and earns an honest living. Through perseverance and hard work, Fred matures, eventually becoming a successful land agent. He and Mary are the only couple in the novel to achieve genuine marital happiness.

Nicholas Bulstrode, a pious banker, has a dark past. When his past is exposed, the community turns against him, and he is publicly disgraced. His wife, Harriet, remains loyal, but he dies in obscurity.

Middlemarch is regarded as one of the greatest novels in English literature, praised for its psychological depth, social critique, and richly drawn characters.

de Daniel Defoe

Am nevoie de ceva timp să mă pregătesc pentru călătorie. Trebuie să planific ce să iau cu mine.

Dar apoi văd că nu trebuie să iau multe lucruri.

Mă hotărăsc să-mi iau câinele, papagalul, cartea și alte lucruri mărunte. Iau și banii, aurul și argintul. În sfârșit imi sunt de folos.

Mă întâlnesc din nou cu prizonierii. Le arăt porumbul și animalele mele. Și le spun despre insulă. Apoi merg la bordul navei.

Părăsim insula în decembrie 1686. Sunt douăzeci și șapte de ani de la primul meu pas pe insulă.

În primul rând, mergem pe insula unde locuiesc oamenii lui Vineri. Marinarii spanioli și portughezi sunt foarte bucuroși când ne văd. Sunt fericiți că avem o navă. Acum nu trebuie să construim o navă nouă. Putem merge în Europa.

Și câinele meu este foarte fericit. Când vede pe unul dintre marinarii spanioli, fuge la el foarte repede. El sare pe marinar. El este extrem de fericit.

Marinarul spaniol este proprietarul lui. Este și el foarte fericit. Începe să plângă când își vede câinele. Este o întâlnire foarte emoționantă.

Marinarii încep să se pregătească pentru călătoria peste ocean. Vineri trebuie să ia o decizie. El poate sta cu oamenii lui, sau poate merge cu mine în Europa. Are nevoie de ceva timp să se gândească la asta. Rămânem pe insulă peste noapte.

Dimineața, îl întreb Vineri dacă știe ce vrea să facă. Îmi spune că vrea să meargă cu mine în Europa. Pregătește totul pentru călătorie. Suntem gata de plecare. Ne începem călătoria.

Două luni mai târziu, după o călătorie sigură peste ocean, ajungem la Londra. Pentru mine este după treizeci și cinci de ani.

Se pare că întreaga lume este diferită după acești ani. Unele părți ale Londrei sunt noi.

Există câteva case noi, străzi, drumuri, magazine, parcuri și un pod mare peste râu. Dar nu este totul. Oamenii sunt diferiți. Au haine diferite. Femeile au stil de păr diferit. Bărbații au pălării diferite și tipuri noi de arme.

Oamenii folosesc instrumente noi pe care nu le cunosc. Au nume noi pentru aceste instrumente. Totul este foarte interesant. Stilul de muzică în cârciumi este, de asemenea, diferit. Aud melodii noi. Îmi place acest stil nou. Vreau să cânt aceste melodii noi.

Din Londra mă întorc în orașul meu, York. Părinții mei sunt amândoi morți. Găsesc niște rude. Sora mea, unchiul meu și mătușa mea sunt încă în viață. Sunt fericiți când mă văd. Ei au crezut că sunt mort de mult. Deci nu am drepturi asupra banilor sau pământului familiei. Dar pot să stau și să locuiesc în casa lor.

Anglia este un șoc mare pentru Vineri. Totul este atât de nou pentru el. Totul este foarte interesant pentru el. Îi place această nouă experiență.

Ceea ce nu-i place este vremea rece iarna. Este februarie. Nu îi plac zăpada și gheața. Nu înțelege de ce trăim în asemenea condiții. Îi spun că vara vremea este mult mai bună.

Trimit o scrisoare în Brazilia. Îmi amintesc încă foarte bine adresa. Vreau să contactez oameni din Brazilia. Vreau să știu dacă soția mea este încă în viață. Vreau să știu dacă plantația mea mai există. Dar nu știu la ce să mă aștept după atâția ani.

În mai, primesc o scrisoare și niște pachete de la soția mea. Ea îmi scrie cuvinte frumoase. Ea scrie despre vremuri când m-a așteaptat. Dar la 10 ani de la plecarea mea, ea nu a crezut că sunt în viață. S-a căsătorit din nou și are o nouă familie. Soțul ei a fost bolnav și a murit. Sunt deja doi ani. Acum, ea trăiește fără soț.

Primesc și o scrisoare de la tatăl soției mele. Este foarte bătrân, dar încă în viață. În scrisoarea lui, el scrie despre cheltuieli și profitul din plantația mea în toți acești ani.

Amândoi îmi trimit multe cadouri frumoase. Mi-au trimis niște piei frumoase și o cutie mică plină cu aur. Îmi trimit și niște cutii cu zahăr să le vând.

Soția mea are și o mare surpriză pentru mine. Ea scrie că am un fiu. Este o veste grozavă. Este născut la opt luni după plecarea mea. Acum este un om mare și vrea să mă cunoască.

Se întâmplă atât de multe lucruri într-un timp scurt. Nu pot să cred că totul este adevărat. Vreau să plâng. Apoi vreau să râd. Toate emoțiile sunt prea mari pentru mine. Nu pot fi calm. Mă ridic în picioare. Mă așez. Mă ridic din nou. Mă plimb prin cameră. Râd. Apoi plâng din nou.

Când sunt puțin calm, mă gândesc ce să fac.

in English:

I need some time to prepare for the journey. I need to plan what to take with me.

But then I see that I don’t need to take many things.

I decide to take my dog, my parrot, my book and some other small things. I also take the money, gold and silver which are from the ships. They are finally useful to me.

I meet with the prisoners again. I show them my corn and my animals. And I tell them about the island. Then I go on board the ship.

We leave the island in December, 1686. It’s twenty-seven years after my first step on the island.

First, we go to the island where Friday’s people live. The Spanish and Portuguese sailors are very happy when they see us. They are happy that we have a ship. Now we don’t have to build a new ship. We can go to Europe.

My dog is very happy too. When he sees one of the Spanish sailors, he runs to him very quickly. He jumsp on him. He is extremely happy.

The Spanish sailor is his owner. He is very happy too. He starts to cry when he sees his dog. It’s a very emotional meeting.

The sailors start to prepare for our journey across the ocean. Friday has to make a decision. He can stay with his people. Or he can go to Europe with me. He needs some time to think about it. We stay on the island one night.

In the morning, I ask Friday if he knows what to do. He tells me that he wants to go with me to Europe. He prepares everything for the journey. We are ready to go. We start our journey.

Two months later, after a safe journey across the ocean, we arrive to London. For me it’s after thirty-five years.

It looks like the whole world is different after those years. Some parts of London are new.

There are some new houses, streets, roads, shops, parks and big bridge across the river. But it isn’t all. People are also different. They have different clothes. Women have different hair style. Men have different hats and new types of guns.

People use new tools which I don’t know. They have new names for these tools. It’s all very interesting. The style of music in the pubs is also different. I hear new songs. I like this new style. I want to sing these new songs.

From London I return to my town, York. My parents are both dead. I find some relatives. My sister, my uncle and my aunt are still alive. They are happy when they see me. But they think that I’m long dead. So I have no rights to family’s money or land. But I can stay and live in their house.

England is a big shock to Friday. Everything is so new for him. It’s all very interesting for him. He likes this new experience.

What he doesn’t like is the cold weather in winter. It’s February. Snow and ice aren’t good for him. It isn’t logical for him why we live in such conditions. I tell him that in summer the weather is much better.

I send a letter to Brazil. I still remember the address very well. I want to contact people in Brazil. I want to know if my wife is still alive. I want to know if my plantation still exists. But I don’t know what to expect after so many years.

In May, I get a letter and some packets from my wife. She writes nice words to me. She writes about times when she waits for me. But 10 years after my departure, she doesn’t believe that I’m alive. She marries again and she has a new family. But her new husband is ill and he dies. It’s already two years. Now, she lives without a husband.

I also get a letter from my wife’s father. He is very old but still alive. In his letter, he writes expenses and profit from my plantation during all these years.

They both send me many nice presents. They send me some nice skins and a little box full of gold. They also send me some boxes of sugar to sell.

My wife has also a big surprise for me. She writes that I have a son. It’s great news. He is born eight months after my departure. He is now a big man and he wants to meet me.

So many things happen in a short time. I can’t believe that it’s all true. I want to cry. Then I want to laugh. All the emotions are too much for me. I’m not able to be calm. I stand up. I sit down. I stand up again. I walk around the room. I laugh. Then I cry again.

When I’m a little calm, I think about what to do.

de James Baldwin

„Du-te și spune-o pe munte” este o explorare semi-autobiografică a religiei, identității, familiei și opresiunii rasiale în America. Amplasat în principal în Harlem în anii 1930, romanul se concentrează pe călătoria de maturizare a lui John Grimes, un adolescent care se luptă cu credința sa, cu istoria complexă a familiei și cu identitatea sa personală.

Romanul începe când John Grimes are doar 14 ani. El este fiul cel mare al unei familii profund religioase condusă de tatăl său vitreg, strict și dominator, Gabriel, care este un predicator penticostal. John simte un sentiment de înstrăinare și confuzie cu privire la locul său în lume. El este sfâșiat între așteptările rigide ale creșterii sale religioase și propriile sale dorințe și ambiții.

John este atât fascinat, cât și revoltat de fervoarea religioasă care definește viața familiei sale. El simte greutatea păcatului și a mântuirii pe care o predică biserica, dar visează și să scape de circumstanțele sale limitate, imaginându-și o viață de succes și respect dincolo de Harlem.

Punctul culminant al romanului are loc în timpul unei întâlniri de rugăciune de toată noaptea la biserică. John experimentează o trezire spirituală care este atât transformatoare, cât și ambiguă. Într-o scenă puternică și simbolică, el se luptă cu viziuni despre păcat, vinovăție și mântuire într-un spațiu sacru din interiorul bisericii. Viziunile lui îl obligă să-și confrunte identitatea, relația cu Gabriel și locul său în lume.

În cele din urmă, trezirea lui John nu este o simplă rezoluție, ci un început. El capătă un sentiment de conștientizare de sine și claritate spirituală, deși rămân întrebări despre viitorul său și relația cu tatăl său vitreg.

„Du-te și spune-o pe munte” este considerată una dintre cele mai mari lucrări ale lui James Baldwin și o piatră de temelie a literaturii afro-americane. Oferă o portretizare neclintită a experienței persoanelor de culoare din America, evidențiind intersecțiile dintre rasă, religie și identitate personală. Explorarea temelor universale a făcut din acesta o lucrare atemporală și rezonantă, celebrată pentru profunzimea sa emoțională, arta literară și critica socială.

In English:

Go Tell It on the Mountain is a semi-autobiographical exploration of religion, identity, family, and racial oppression in America. Set primarily in Harlem during the 1930s, the novel centers on the coming-of-age journey of John Grimes, a teenager grappling with his faith, his family’s complex history, and his personal identity.

The novel opens on John Grimes’s 14th birthday. He is the eldest son of a deeply religious family led by Gabriel, his strict and domineering stepfather, who is a Pentecostal preacher. John feels a sense of alienation and confusion about his place in the world. He is torn between the rigid expectations of his religious upbringing and his own desires and ambitions.

John is both fascinated and repelled by the religious fervor that defines his family’s life. He senses the weight of sin and salvation that the church preaches, yet he also dreams of escaping his limited circumstances, imagining a life of success and respect beyond Harlem.

The climax of the novel takes place during an all-night prayer meeting at the church. John experiences a spiritual awakening that is both transformative and ambiguous. In a powerful, symbolic scene, he wrestles with visions of sin, guilt, and salvation on “the threshing floor,” a sacred space within the church. His visions force him to confront his identity, his relationship with Gabriel, and his place in the world.

Ultimately, John’s awakening is not a simple resolution but a beginning. He gains a sense of self-awareness and spiritual clarity, though questions about his future and his relationship with his stepfather remain.

Go Tell It on the Mountain is widely regarded as one of James Baldwin’s greatest works and a cornerstone of African American literature. It offers an unflinching portrayal of the Black experience in America, emphasizing the intersections of race, religion, and personal identity. The novel’s exploration of universal themes has made it a timeless and resonant work, celebrated for its emotional depth, literary artistry, and social critique.

de Daniel Defoe

Continuăm să urmărim acțiunile ambelor grupuri. Cei cinci bărbați din pădure se așează sub un copac. Ei discută ce să facă. Se ceartă puțin.

După o lungă conversație sub copac, se ridică. Apoi merg la plajă. Poate că nu vor să-și caute prietenii.

Trebuie să facem repede ceva. Nu îi putem lăsa să se întoarcă la navă.

Am un plan. Îi spun unui bărbat să meargă către centrul insulei. Vineri merge cu el. Apoi strigă la marinari. Când marinarii aud asta, strigă înapoi. Apoi merg în direcția vocii.

Vineri și bărbatul continuă să strige. Ei duc marinarii pe partea opusă a insulei. Această strategie funcționează foarte bine. Cei cinci bărbați sunt în curând foarte departe de plajă.

Acest lucru este foarte bun pentru noi. Mergem la cei trei bărbați din barcă. Le explicăm situația. Ei decid să nu se lupte cu noi. Devin și ei prizonierii noștri.

După ceva timp, Vineri și bărbatul se întorc. Marinarii sunt foarte departe de plajă. Marinarii nu se pot întoarce curând. Ne ascundem și îi așteptăm.

Când marinarii se întorc, sunt foarte obosiți. În primul rând, se duc la barcă. Sunt surprinși când nu-i găsesc pe cei trei bărbați.

Își cheamă prietenii. Dar nimeni nu răspunde. Liderul și alți doi bărbați merg spre pădurea unde ne ascundem.

Căpitanul și Vineri îi atacă când sunt aproape de noi. Liderul este ucis imediat. Al doilea bărbat este rănit. Al treilea bărbat fuge înapoi la barcă.

Apoi ieșim cu toții din pădure. Fugim spre barcă. Căpitanul vorbește cu marinarii. El le spune să renunțe. Când marinarii înțeleg situația, își aruncă armele repede.

Ne hotărâm să legăm prizonierii. Dar nu îi legăm pe toți. Căpitanul are încredere în trei dintre bărbați. Nu îi legăm pe acești trei bărbați.

Acum, suntem zece bărbați. Începem să planificăm cum să luăm nava. După câteva discuții, știm ce să facem.

Eu și Vineri stăm pe insulă. Trebuie să păzim prizonierii.

Căpitanul, asistentul său și pasagerul iau hainele unora dintre prizonieri. Vor să arate ca ei. Apoi căpitanul și marinarii lui iau barca. Ei merg la navă.

Când sunt lângă navă, vorbesc cu oamenii de pe navă. Ei le spun că nu este posibil să-i găsească pe ceilalți bărbați.

Când toți bărbații din barcă sunt pe navă, căpitanul își arată fața și atacul începe.

Unii marinari sunt răniți în luptă. O singură persoană este ucisă. Este al doilea lider al rebeliunii.

Când căpitanul își are din nou nava, auzim șapte împușcături. Este semnalul că nava este din nou în mâinile căpitanului. Sunt fericit când aud împușcăturile.

Curând, căpitanul se întoarce pe insulă. Îmi spune că nava este acum sub controlul meu.

Sunt atât de fericit. Încep sa plâng. Plâng atât de mult încât nu pot vorbi.

După 10 minute, pot vorbi din nou. Vorbesc cu căpitanul. Îi spun cât de fericit sunt.

Căpitanul le spune oamenilor săi să aducă multă mâncare de pe navă.

Mâncăm mâncare bună. Sărbătorim victoria noastră și plecarea mea de pe insulă.

Bem vin scump. Mâncăm carne de porc, vită și legume. Mâncăm biscuiți la desert. Sunt foarte fericit când mănânc din nou această mâncare.

Căpitanul îmi dă haine noi. Am haine noi după mult timp. Hainele sunt foarte lejere. Mai întâi sunt puțin incomode. Dar nu după mult timp mă simt mai bine..

Când petrecerea se termină, discutăm ce să facem cu cei cinci prizonieri în care căpitanul nu are încredere. Bărbații sunt într-adevăr oribili. Căpitanul nu vrea să-i ia la bordul navei ca prizonieri. Este prea periculos.

Îi spun căpitanului să discute despre asta cu prizonierii. Poate vor să rămână pe insulă. Este mai bine pentru ei pentru că rebeliunea lor înseamnă moarte în Anglia. Mergem la ei și le explicăm situația. Ei trebuie să aleagă între o moarte în Anglia și o viață pe insulă. Cred că este corect să-i lăsăm să decidă. Ei decid să rămână pe insulă.

Îi punem în peșteră. Peștera este acum închisoare. Le spun să aștepte comenzi pentru viitor.

in English:

We continue to watch all the actions of both groups. The five men in the forest sit down under a tree. They discuss what to do. They argue a little.

After a long conversation under the tree, they get up. Then they walk to the beach. Maybe they don’t want to look for friends.

We have to do something quickly. We can’t let them go back to the boat.

I have a plan. I tell the assistant to go more to the centre of the island. Friday goes with him. Then, they shout at the sailors. When the sailors hear this, they shout back. Then they go in the direction of the voice.

Friday and the assistant continue to shout back. They take the sailors to the opposite side of the island. This strategy works very well. The five men are soon very far from the beach.

This is very good for us. We go to the three men in the boat. We explain the situation to them. They decide not to fight us. They become our prisoners too.

After some time, Friday and the assistant return. The sailors are very far from the beach. The sailors can’t return soon. We hide and we wait for them.

When the sailors return, they are very tired. First, they go to the boat. They are surprised when they don’t find the three men.

They call their friends. But nobody answers. The leader and two other men walk to the forest where we are hiding.

The captain and Friday attack them when they are close to us. The leader is killed immediately. The second man is injured. The third man runs back to the boat.

Then we all go out of the forest. We run to the boat. The captain speaks to sailors. He tells them to give up. When the sailors understand the situation, they drop their weapons quickly.

We decide to tie the prisoners. But we don’t tie all of them. The captain trusts three of the men. We don’t tie these three men.

Now, we are ten men. We start to plan how to get the ship. After some discussion we know what to do.

Friday and I stay on the island. We have to watch the prisoners.

The captain, his assistant and the passenger take the clothes of some of the prisoners. They want to look like them. Then the captain and his sailors take the boat. They go to the ship.

When they are near the ship, they speak to the men on the ship. They tell them that it isn’t possible to find the other men.

When all of the men from the boat are on the ship, the captain shows his face and the attack begins.

Some sailors are injured in the battle. Only one person is killed. It’s the second leader of the rebellion.

When the captain has his ship again, we hear seven shots. It’s the signal that the ship is in captain’s hands again. I’m happy when I hear the shots.

Soon the captain goes back to the island. He tells me that the ship is now under my control.

I’m so happy. I start to cry. I cry so much that I can’t speak.

After 10 minutes, I’m able to speak again. I speak to the captain. I tell him how happy I am. 

The captain tells his men to bring a lot of food from the ship.

We eat good food. We celebrate our victory and my departure from the island.

We drink expensive wine. We eat pork, beef and vegetable. We eat biscuits for dessert. I’m very happy when I eat this food again.

The captain gives me new clothes. I have new clothes after a long time. The clothes are very light. They are a little uncomfortable first. But it’s soon OK.

When the party is finished, we discuss what to do with the five prisoners who the captain doesn’t trust. The men are really horrible. The captain doesn’t want to take them on board the ship as prisoners. It’s too dangerous.

I tell the captain to discuss it with the prisoners. Maybe they want to stay on the island. It’s better for them because their rebellion means death in England. We go to them and we explain the situation. They have to choose between a death in England and a life on the island. I think that it’s fair to let them decide. They decide to stay on the island.

We put them in the cave. The cave is now the prison. I tell them to wait for more orders.