A fost odată ca niciodată un om care avea trei peștișori de aur, cei mai iubiți peștișori de aur din lume. El i-a pus într-un lac cu apă limpede și frumoasă. În fiecare zi, el cobora la lac și arunca firimituri de pâine în apă.
Peștii înotau repede spre locul unde cădeau firimiturile și le mâncau.
Apoi, omul cel bun le spunea – “Dragii mei peștișori de aur, amintiți-vă două lucruri, dacă doriți să fiți mereu în siguranță și fericiți așa cum sunteți acum; nu înotați prin grilaj în mare care este chiar lângă acest lac, și nu înotați aproape de mal când nu sunt aici.”
Dar peștișorii nu îl înțelegeau. Atunci omul s-a gândit ca trebuie să facă ceva ca ei să înțeleagă ce vrea să spună. Așa că s-a dus și a stat lângă grilaj și de fiecare dată când unul dintre peștișorii de aur înota spre grilaj și încerca să treacă, omul lovea apa cu un băț, ca să îl sperie și să îl îndepărteze.
A făcut același lucru ori de câte ori unul dintre ei venea la suprafața apei aproape de mal, astfel încât să îl poată face să intre din nou sub apă.
“Acum”, și-a zis el în gând, “cred că m-au înțeles,” și s-a întors acasă.
Apoi, peștișorii de aur și-au clătinat capetele și nu-și puteau imagina de ce omul cel bun nu dorea să îi lase să înoate în mare sau la suprafața apei, aproape de mal.
“El este la suprafață,” a spus unul dintre peștișori, “nu înțeleg de ce nu ne lasă să venim puțin mai sus către mal și de ce trebuie să fim tot timpul în lacul acesta mic; este ca o închisoare. Ce rău am face dacă am înota uneori în marea aceea frumoasă?”
“El este un om rău,” a spus alt peștișor, “nu ne iubește și nu vrea să ne distrăm.”
“Eu nu îl voi asculta,” a spus primul pește, “mă duc direct în mare să mă joc.” “Și eu,” a spus al doilea pește, “mă duc pe mal să mă bucur de soarele frumos.”
Doar cel de-al treilea peștișor de aur a fost suficient de înțelept să se gândească că omul cel bun trebuie să aibă un motiv pentru care nu îi lasă să meargă pe mal sau în mare. Știa că îi iubește și se bucură de ei. Nu ar fi venit atât de des să le aducă firimituri de pâine gustoase dacă nu i-ar fi păsat de ei. Știa ca nu este un om rău și astfel peștișorul s-a hotarât că va face așa cum a spus omul cel bun, chiar dacă nu știa motivul. Așa că peștișorul a rămas cuminte în adâncurile lacului. Ceilalți doi peștișori au făcut ceea ce au spus că vor face. Unul a înotat prin grilaj în mare și celălalt s-a jucat în soare pe mal. Ambii au râs de fratele lor care a ales să asculte de omul cel bun.
Dar ce crezi că s-a întâmplat? Poți ghici? În momentul în care primul peștișor a intrat în mare, un pește mare s-a aruncat asupra lui și l-a înghițit.
În momentul în care al doilea peștișor a ajuns aproape de mal, apa s-a restras și a rămas acolo în soare unde nu putea să respire și a murit.
Doar micul peștișor de aur care a ascultat de omul cel bun a rămas în viață în apa limpede a lacului.
In English:
Once upon a time there was a man who had three goldfish, the most beloved goldfish in the world. He put them in a lake with clear and beautiful water. Every day he went down to the lake and threw bread crumbs into the water.
The fish swam quickly to where the crumbs fell and ate them.
Then the good man said to them – “My dear goldfish, remember two things, if you wish to be always safe and happy as you are now; do not swim through the grating into the sea which is right next to this lake, and do not swim close to shore when I’m not here.”
But the little fish did not understand him. Then the man thought that he had to do something so that they would understand what he meant. So he went and stood by the grate, and every time one of the goldfish swam toward the grate and tried to get through, he hit the water with a stick to scare it away.
He did the same thing whenever one of them came to the surface of the water close to the shore, so that he could make it go under water again.
“Now,” he said to himself, “I think they understand me,” and he returned home.
Then the goldfish shook their heads and could not imagine why the good man did not want to let them swim in the sea or on the surface of the water near the shore.
“He’s on the surface,” said one of the little fish, “I don’t understand why they don’t let us come a little higher to the shore, and why we have to be in this little lake all the time; it’s like a prison. What harm we would do if we sometimes swim in that beautiful sea?”
“He’s a bad man,” said another little fish, “he doesn’t love us and he doesn’t want us to have fun.”
“I won’t listen to him,” said the first fish, “I’m going straight to the sea to play.” “And I,” said the second fish, “go to the shore to enjoy the beautiful sun.”
Only the third goldfish was wise enough to think that the good man must have a reason for not letting them go on the shore or in the sea. He knew he loved them and enjoyed them. He wouldn’t have come so often to bring them tasty bread crumbs if he didn’t care about them. He knew that he was not a bad man, and so the little fish decided to do as the good man said, even if he did not know why. So the little fish stayed well in the depths of the lake. The other two fish did what they said they would do. One swam through the grate in the sea and the other played in the sun on the shore. Both laughed at their brother who chose to listen to the good man.
But what do you think happened? Can you guess? The moment the first little fish entered the sea, a large fish pounced on it and swallowed it.
The moment the second little fish got close to the shore, the water receded and it lay there in the sun where it could not breathe and died.
Only the little goldfish who obeyed the good man remained alive in the clear water of the lake.