de Margaret Ade
Era o dimineață de luni, în august, când doamna Backbay a urcat scările de piatră brună către casa locuită de doamna Edward Southend, de pe Massachusetts Avenue, in Boston. Doamna Backbay era scundă, grasă și avea șaizeci de ani, iar fața îi era înroșită și încruntată.
“Vreau să vorbesc cu doamna Southend”, a spus ea aspru femeii care i-a deschis ușa. Femeia, o doamnă liniștită și de vârstă mijlocie, a aruncat o privire la cartea de vizită și a spus: “Sunt doamna Southend, doamna Backbay; vă rog să mă urmați.”
În salon, doamna Backbay și doamna Southend și-au fixat privirile un timp și și-au adresat uneia celeilalte o provocare tăcută; apoi doamna Backbay s-a aplecat înainte și a spus: “Am venit, doamna Southend, să vorbim despre această – această poveste dintre fiul dumneavoastră și nepoata mea, domnișoara Arletta Backbay. Am crescut-o și o iubesc ca și cum ar fi fiica mea. Ea este ultima dintre Backbay. Familia noastră locuia pe Beacon Hill când Boston era o zonă agricolă. Backbay-ii sunt descendenții direcți – descendenții direcți ai lui William I, regele Angliei – William Cuceritorul.”
Doamna Backbay a inspirat adânc.
Doamna Southend a rămas în tăcere.
“Mi-am dedicat ani din viață”, a continuat doamna Backbay, “educării nepoatei mele. Nimic nu a fost economisit pentru a o pregăti pentru înalta poziție socială la care, prin descendența ei, are dreptul. Intru în aceste detalii despre istoria familiei noastre astfel încât să înțelegeți – astfel încât să vedeți această poveste din punctul meu de vedere. Am fost extrem de atentă în selecția profesorilor, a prietenilor și a servitorilor ei. Fiul dumneavoastră a venit la noi cu recomandări bune din partea pastorului său și a fostului său angajator. Nu-i am nimic de reproșat – ca șofer, dar ca un potențial soț pentru nepoata mea – el – el este imposibil. Complet absurd. Am făcut tot ce am putut să pun capăt acestei povesti. L-am concediat. Dar nepoata mea m-a sfidat. Ea îmi spune că îl iubește și că se va căsători cu el în ciuda tuturor. Este încăpățânată, încăpățânată și complet fermecată. A pierdut totul – orice mândrie în vechea ei descendență. Acum am venit la dumneavoastră pentru a vă ruga să vă folosiți influența asupra fiului dumneavoastră. Să-l convingeți să părăsească orașul – el trebuie să plece, măcar pentru un an. Voi plăti -“
“Scuzați-mă, doar un moment, doamna Backbay.” Doamna Southend a părăsit camera și, în câteva minute, s-a întors cu o carte mare, cu degetele între pagini.
“Pe măsură ce vă ascultam, doamna Backbay, mi-a venit în minte gândul că este păcat – mare păcat – că nu v-ați putut selecta strămoșii așa cum o faceți cu servitorii dumneavoastră – din clasa superioară a oamenilor muncitori respectabili. Dar, desigur, nu ați putut. Cu toate acestea, ați putea încerca să-i uitați – pe unii dintre ei, cel puțin. Ascultați acest rezumat biografic al celui mai faimos strămoș al dumneavoastră. Este de la pagina 659 din ‘Enciclopedia Britannica’: ‘William I, rege al Angliei – William Cuceritorul, născut în 1027 sau 1028. El era fiul nelegitim al lui Robert the Devil, Duce de Normandia, cu Arletta, fiica unui tăbăcar.'”
Doamna Southend a închis cartea cu zgomot.
“Nu prea e de lăudat, nu-i așa? Avem cu toții strămoși, doamna Backbay, dar cu cât se vorbește mai puțin despre unii dintre ei, cu atât mai bine. Și acum, dacă fiul meu vrea să iasă din clasa lui și să se amestece cu Robert the Devil și Arletta – ei bine, asta-i problema lui – problema lui funerară. Acum, mă scuzați, doamna Backbay. Trebuie să pregătesc cina soțului meu.”
In English:
It was on a Monday morning in August that Miss Backbay climbed the brownstone steps to the rooming-house conducted by Mrs. Edward Southend in Massachusetts Avenue, Boston. Miss Backbay was short, stout, and sixty, and her face was flushed and scowling.
“I wish to speak with Mrs. Southend,” she snapped at the woman who opened the door. The woman, a middle-aged, quiet-looking little woman, glanced at the card and said: “I am Mrs. Southend, Miss Backbay; come this way please.”
In the parlour Miss Backbay and Mrs. Southend looked into each other’s eyes for a few moments and exchanged a silent challenge; then Miss Backbay leaned forward in her chair and said: “I have come, Mrs. Southend, to talk with you concerning this—this affair between your son and my niece. Miss Arletta Backbay. I have, as you know, brought her up, and I love her as if she were my own daughter. She is the last of the Backbays—the Backbays of Backbay. Our family lived on Beacon Hill when Boston Common was a farming district. The Backbays are direct—direct descendants of William I, King of England—William the Conqueror.”
Miss Backbay drew a long, deep breath.
Mrs. Southend was silent.
“I have devoted years of my life,” Miss Backbay continued, “to the education of my niece. Nothing has been spared to prepare her for the high social position to which, by her ancestry alone, she is entitled. I am going into this bit of family history so you will understand—so you will see this affair from my viewpoint. I have been exceedingly careful in the selection of her teachers, her associates, and her servants. Your son came to us well recommended by his pastor and by his former employer. I have no fault to find with him as—as a chauffeur, but as a suitor for the hand of my niece he—he is impossible. Absolutely! The thing is absurd. I—I have done what I could to break up this affair. I have discharged him. But my niece has defied me. She assures me that she loves him and—and will marry him in spite of everything. She is headstrong, self-willed, and—and completely bewitched. She has lost all pride—pride in her ancient lineage. Now I have come to you to beseech you to use your influence with your son. Induce him to leave the city—he must leave the city, if only for a year. I—I shall pay——”
“Pardon me, just a moment, Miss Backbay.” Mrs. Southend left the room, and in a few minutes she returned carrying a large volume, her fingers between the pages.
“As I listened to you, Miss Backbay, the thought came to me very forcibly that it is a pity—a great pity—that you could not have selected your ancestors as you do your servants—from the better class of respectable working people. But, of course, you could not. You could, however, try to live them down—forget them—some of them, anyway. Listen to this biographical sketch of your most famous ancestor. It is from page 659 of the ‘Encyclopædia Britannica’: ‘William I, King of England—William the Conqueror, born 1027 or 1028. He was the bastard son of Robert the Devil, Duke of Normandy, by Arletta, the daughter of a tanner.’”
Mrs. Southend closed the book with a bang.
“Not much to boast about, is it? We all have ancestors, Miss Backbay, but the less said about some of them the better. And now, if my son wants to go out of his class and mix it up with Robert the Devil and Arletta—why, that’s his—his funeral. You’ll excuse me now, Miss Backbay. I have my husband’s dinner to prepare.”